Tabloul

girl-watching-painting

Am cea mai bună vedere către grădina din fața casei. Timpul s-a scurs peste geamuri și abia dacă mai zărești umbrele păsărilor poposind pe pervarz, din cauza prafului lipicios și a ploilor lâncede. Când se făcea remarcat, soarele avea prostul obicei de a rămâne pironit în fața geamului ore întregi. Schița un zâmbet larg și rămânea așa, cu gura căscata până la urechi și cu cel puțin 30 de dinți sus și alți 30 asemănători jos. Simțeam că mă orbește. Când se plictisea de privit, urca încet și de atunci știam că pot gândi în liniște.

Asta făceam toată ziua. Gândeam, priveam. Dar mai ales, eram. Cum adică eram? Sunt. Ce prostii mai spun uneori, timpul curge așa încet că nici nu-mi dau seama de sunt aici de o veșnicie sau nu mai sunt deloc. Dar sunt, căci altfel nu aș putea să vă povestesc despre mine.

Timpul duce corăbiile în larg, face trenurile să sosească în gară, face soarele să apară și să dispară, fulgii de zăpada și frigul să se așterne ca o pătură groasă, păsările să ciripească, copiii să crească, iubirile să vina și să treacă. Dar timpul pentru mine nu face decât să stea.

Când devii un spectator al vieții fără a te mai lua prea tare în serios, viața capătă un alt sens.

Sunt un tablou agățat pe perete. M-am născut din culori și am prins viață prin imaginația creatorului meu. Prima dată când m-am privit în oglindă a fost în ochii unei fetițe de vreo 6 ani. Nu am cutezat să mă privesc prin ochii creatorului, pentru a nu fi subiectiv. Voiam claritatea ochiului naiv, neatins de deprinderi narcisiste, aprecieri și critici artistice. M-am aflat deplin, poate prea colorat pentru firea-mi, întreg, complet și complex. În ochii ei eram miraj și pericol, intimidare și fascinare. Nu eram tehnică și nici proiecție. Mă simțeam viu, deși mi-era greu să mă definesc.

Am început să fac un obicei din a mă privi în ochii celor care se opreau să mă vadă. începusem să văd chiar și tendințe : în ochii albaștri îmi găseam liniștea, în cei verzi mă surprindeau propriile-mi nuanțe și umbre, în cei căprui îmi vedeam profunzimea, iar cei negri îmi defineau contrastul și unele nesiguranțe. Asta se întâmpla la început, când fascinația de a mă privi îmi părea că se datorează ochiului pe care eram proiectat. Cred eu că așa se întâmplă când ești tînăr. Nu poți aprecia deplinătatea ființei tale decât prin intermediul celorlalți.

Multă vreme am crezut că mă aflam într-un muzeu. Ulterior, tot văzând fețe comune, asistând la scene de dragoste și certuri am realizat că eram într-o casă. Fusesem bine primit încă din prima clipă și se părea că îmi găsisem locul. Mă îngrijeau, mă ștergeau de praf, mă aranjau pe perete când o luam spre căi greșite.

Dar acum e totul diferit. Sunt un tablou adus de spate. Adică îmbătrânit. Nu ca și aspect, nici vorbă. Căci mă țin încă foarte bine și aș mai atrage multe priviri. Am îmbătrânit de singurătate. Nimic nu scoate mai mult seva vieții din tine ca singurătatea. Bucuria întâlnirii privirilor, zâmbetele, curiozitatea și simplul gând al înfrumusețării acestui loc, mă făceau să radiez. De ceva vreme încoace însă, în casă nu mai e nimeni. Și-au luat lucrurile și s-au mutat, iar pe mine m-au “uitat” aici.

Nu știu cât timp a trecut. Nu știu dacă au ales să se mute în Baleare sau pe vârful unui munte. Mi-e teamă că se va așterne praful și nu am să mai văd soarele acesta enervant de optimist, că am să-mi uit înfățișarea și că nu voi mai fi de folos. Zicea cineva că noi, obiectele și nu numai, nu suntem simple lucruri, ci suntem înfățișarea iubirii, pentru că suntem aduse pe lume din iubire. În cazul meu a fost iubirea pentru frumos. Alții sunt aduși pe lume din iubirea pentru bani sau poate recunoaștere. Ce ciudat, nu-i așa? Asta ar însemna că tot, dar absolut tot e iubire. Și mă întreb, dacă noi tablourile nu putem vedea iubirea în ochii celor care ne privesc, atunci ce așteptări să avem de exemplu, de la un șervețel?

P.S.: A trecut un an de când am scris rândurile de mai sus. Trebuia să revin să vă spun că nu mai sunt singur. Am parte de noi ochi în care mă reflectez și am realizat un lucru foarte important. Poate uneori suntem cuprinși de tristețe și de frici. Poate că ne e teamă de singurătate și că nimeni nu ne va mai șterge de praf sau nu ne va mai privi admirativ. Însă după o vreme vom realiza că toate acestea sunt doar un potențiator al frumoaselor sentimente de care ne vom bucura când ușa se va deschide din nou.

 

Photo: pinterest.com

Publicat în Inspirație, Poveste | Etichetat , , | 1 comentariu

Partea întunecată a sufletului (film)

film-partea-intunecata-a-sufletuluiOliviero este poet. Trăiește in Buenos Aires-ul anilor ’90, un oraș ce nu numai că nu apreciază arta, însă pentru care sufletele rebele precum poeții, sunt încadrate în categoria artiștilor ratați. Ca să-și câștige existența, Oliviero este nevoit să facă compromisuri oferindu-și serviciile unor agenții de publicitate. Între dialogurile constante cu moartea, întruchipată suprarealist de o femeie banală, îmbrăcată în negru și sacrificiile zilnice ale vieții de artist, Oliviero o întâlnește pe Ana, o femeie de cabaret, care i-ar putea oferi ce-și dorește mai mult. Să zboare.

Filmul „El lado oscuro del corazon” te transpune cu ceva umor, suprarealism și încărcare emoțională într-o dimensiune a curajului, ce doar puțini au tăria de a o accesa. Totodată, înfățișează imaginea unei iubiri aproape poetice, departe de ideea de iubire ce oferă și primește, ce schimbă un om în jumătatea perfectă a celuilalt.
El lado oscuro del corazon” este un film pe care îl recomand cu căldură, pentru că te trimite către tine însuți, către fricile si dorințele sufletului.

Mai jos transcriu una din poeziile pe care Oliviero i le scrie Anei:

„Să nu rămâi nemișcată pe marginea drumului
Nu îngheța bucuria, nu-ți tăinui dorința.
Nu te salva,
nici acum, nicicând altcândva.
Nu te salva, nu te însenina
Nu păstra un singur ungher liniștit în lumea asta.
Nu-ți lăsa pleoapele să atârne grele precum judecățile.
Să nu rămâi fără buze
Nu adormi fără vise
Nu-ți imagina că sângele ți s-a scurs din vine
Nu te judeca în grabă.
Dar dacă, în cele din urmă nu te poți abține și ai să îngheți dragostea
și ai să-ți tăinuiești dorința
Salvează-te acum și înseninează-te.
Si de ai să păstrezi un unic ungher linisitit în lumea asta
Si ai să-ți lași pleoapele să cadă
Sub apăsarea grea a judecății
Și ai să rămâi fără buze, dormi fără vise
Și ai să îți imaginezi că sângele ți s-a scurs tot din vine
Și ai să te judeci în grabă
Și de ai să stai nemișcată la marginea drumului
Și ai să te salvezi
Atunci,
să nu rămâi cu mine.

Imdb – El lado oscuro del corazon

Publicat în Cărți | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

O alta perspectiva

assembler_by_kosmur

Fiecare are drama sa. Acolo in adancul sufletului exista o neliniste in noi toti. Nu am intalnit pana acum un om deplin fericit si deplin impacat.

Este absurd sa ceri ca ceilalti sa fie ceea ce vrei tu sa fie si rar se intampla match-ul perfect. De prietenie, de iubire, de frati, surori, parinti, etc. Stiu ca fiecare suferinta, in cazul meu, a adus cu sine o constientizare mai profunda a lucrurilor din jurul meu. Am incercat sa dau la o parte solutia victimizarii, pentru ca stiu principial ca orice forma de victimizare este o incarcatura personala de „gunoi”, adica de frici, de experiente neplacute, automatisme, comparatii, lipsa de afectiune, samd. Am invatat ca mintea vrea intotdeauna sa gaseasca un vinovat, pe cand intuitia sau constiinta spune altceva.

Prea putini dintre noi stiu ce e iubirea. Si nu o zic tragic, dramatic sau romantico-sensibil. Este o constatare extrem de vizibila a unei constiinte trezite. Iubirea este in primul rand acceptare. Cum putem noi sa iubim cand nu acceptam atatea in jurul nostru? Cand ne enerveaza primul care ne-a claxonat, cand il dam dracu pe cel cu care am impartit momente frumoase, cand ne rastim la parintii care au fost si ei odata copii cu drame ca si noi. Nu, nu putem sa facem asta, sau macar sa intelegem ce e iubirea pana nu acceptam diferentele si ne detasam. Pana cand nu intelegem in profunzime si vedem dincolo de acte, intentia. Ca si cum am vedea in spatele unui ecran, ca niste simpli telespectatori. Oamenii sunt mai mult decat niste mesaje aruncate la nervi, sunt mai mult decat un inselat cu „fostul”, sunt mai mult decat niste injuraturi aruncate in fiecare seara cand erai copil, mai mult decat niste alcoolici, analfabeti, etc. Oamenii sunt suma experientelor si incarcaturilor lor emotionale si chiar daca doare ca naiba uneori, trebuie iertati.

Avea un mare intelept o vorba: „iarta-i Doamne, ca nu stiu ce fac”. Asa cred ca se intampla in majoritatea cazurilor. Traim intr-o inconstienta extrema, suntem tot la suprafata oceanului si ne lovim de valuri. Ramanem insa convinsi ca ceilalti au gresit, ca sunt in majoritatea cazurilor niste idioti sau nu merita atentia noastra. Si totusi, daca am avea ochi sa vedem ..am putea vedea intregul univers in ceilalti.

Suntem construiti sa etichetam, sa nu acceptam incognoscibilul. In „relatiile de iubire” punem limite nevazute, ne restrangem libertatile de teama de a pierde pe cel drag. Inca de la inceput ne asociem cu termeni ai proprietatii: „prietenul meu/iubitul meu”, „sunt intr-o relatie”, etc. Totusi, nu vedem ce e mai important. Nimeni nu este proprietatea noastra, iar iubirea nu e un act de schimb. Nu trebuie sa ma iubesti ca eu sa te iubesc.

Bineinteles, ne dorim reciprocitate. Si cand asta nu se intampla, sau nu vedem noi acele comportamente care in viziunea noastra ar fi acceptabile acestui concept, devenim irascibili si razbunatori. Ne negam sentimentele. Gasim vinovatul in celalalt. Iubirea neimpartasita doare ca muscatura unui caine, insa in loc sa avem grija de rana noastra ne razbunam pe caine. Nu poti sa mai iubesti cainele care te-a muscat…si tosusi, in lipsa gandurilor, ceva iti zice ca iubirea nu trece cu o muscatura. Nu, ceea ce este real nu poate fi amenintat. Desi, uneori victimizarea, suferinta si ranchiuna pot face ca un sentiment frumos sa se transforme in ura.

Zicea cineva odata. Nu exista frumos fara urat. Nu exista aici fara acolo. Nu exista mic fara mare. Orice este o opozitie are un opozant. Asa simt ca este si in cazul iubirii. Daca nu suntem atenti, sau chiar voit, din suferinta transformam ceva frumos (care este doar al nostru), in ceva urat, dusmanos. Si astfel iau nastere durerile post relatii, bagajele emotionale, etc.

Ca sa fac un rezumat, cred ca sunt foarte putini oameni al carui nivel de constiinta este atat de profund incat sa inteleaga, sa ierte sau sa accepte. Zic doar atat, uita-te macar cateva secunde in interiorul tau, de cate ori invinovatesti o alta persoana de orice. S-ar putea sa vezi si o alta perspectiva.

Publicat în Inspirație | Lasă un comentariu

Ca atunci când..

sand-waves-girl-legs-beach-sea-hd-wallpaper

Sufletele noastre s-au reîntâlnit
Ca atunci când ajungi acasă obosit și te întinzi în pat,
Ca atunci când ți-e cel mai sete și bei un pahar cu apă,
Ca atunci când afară-i prea cald și intri în mare,
Ca atunci când aterizezi după un zbor greu, ce a durat prea mult.

Ne-am zâmbit ca atunci când ne înțelegeam din priviri
Am dansat ca atunci când dansam până la răsărit
Ne-am iubit ca atunci când nu știam ce e iubirea.

Acum că pleci îmi rămâne doar să te mai privesc o clipă
Știu c-ai să revii
Așa că nu-ți spun la revedere, vară dragă.

Publicat în Inspirație, Versuri | Etichetat , | Lasă un comentariu

 Balchik-ul sau inima reginei Maria

11949753_10153622138654701_1847258489_n

Am ajuns pentru a doua oară în Balchik. Trebuie să recunosc că este unul din acele locuri a cărui amintire îți rămâne vie, chiar și dacă îl vezi numai o dată. Balchik-ul are un „je ne sais quoi” aparte, ce te face să visezi și te rupe de orice realitate mai putin plăcută în care erai prins.

Încă de cum cobori dealurile, pe un drum cu ceva gropi ce îți amintesc că nu ești departe de țară, vezi întinderea unei mări ce îți pare nefamiliară, având în vedere peisajul stâncos. Marea Neagră se dezvăluie cu o altă față decât cea cu care te-ai obsinuit în stațiunile din România și tocmai asta este surpriza. La doar câțiva kilometri de stațiunile noastre avem o Mare Neagră nouă, surprinzătoare, nu zic mai frumoasă, ci altfel.

De data aceasta am ajuns în Balchik special pentru a vizita castelul și grădinile reginei Maria, al cărei gust pentru frumos, artă și contemplare era binecunoscut. Am profitat că nu am fost eu șoferul și în drum spre mare am dat un wikipedia ca să aflu mai multe despre ea și pasiunea pentru acest loc. Ca un scurt rezumat, regina Maria a construit castelul în anul 1925, în perioada în care Balchikul aparținea de România, împreună cu alte localități până la Varna. Această porțiune avea deumirea de Cadrilater și a fost anexată României în timpul celui de-al doilea razboi balcanic, fiind restituită înapoi Bulgariei în anul 1940. Ca să tragem o concluzie rapidă, castelul a fost construit din bani românești, pe un teritoriu care acum aparține unei alte țări. Să nu ne revoltam, dar spunând-o pe aia dreaptă – Balchikul nu ar fi același fără contribuția reginei Maria.

Nu am să stau să prezint în detaliu componența domeniului de la Balchik, însă ceea ce e de reținut este că regina a construit câte o vilă pentru fiecare din cei 6 copii ai săi, iar vila principală, ce a luat numele de „Cuibul liniștit” a devenit locul său preferat, în care își petrecea cea mai mare parte din timp. Interiorul este amenajat simplu și cu bun gust, însă nu pot să nu mă mir, la fel cum am făcut-o și când am vizitat Peleșul, de dimensiunea paturilor, a ușilor și a camerelor în general. Încă mă întreb cât de mici erau oamenii atunci.
Revenind la Regina Maria și al sau Cuib liniștit, elementul care mi-a atras cel mai mult atenția a fost turnul castelului, ce nu putea fi vizitat, însă care mi-a confirmat spiritul de libertate și predispoziția visătoare a reginei.

Probabil pentru cei care judecă fiecare amănunt în detaliu, care stau și analizează urâțenia pereților nevopsiți perfect, florile din grădină pe care le-au văzut și în Cișmigiu, deci nu e mare chestie, ori prea multele trepte de urcat, Balchikul o să pară ceva șters, care „nu merită”.
Dar cred că frumusețea unui loc nu stă în detaliile perfecte sau doar în senzațional.
Esențială este starea pe care ți-o dă și unde te trimite, către ce fel de senzații și cred că Balchikul se poate rezuma la 3 cuvinte : contemplare, libertate și visare. Regina Maria a reușit să pună în evidență tocmai esența spațiului prin construirea domeniului.

Balchikul este în primul rând o poveste ce te poartă către inima reginei Maria. Chiar ea, înainte de a muri, a cerut ca inima să îi fie păstrată la Capela Stella Maris din Balchik. În anul 1940, când teritoriul a fost restituit Bulgariei, caseta cu inima reginei a fost înapoiat României, iar din 1971 și până în prezent aceasta se află la Muzeul Național de Istorie a României. Din considerente morale și etice inima reginei nu a fost expusă niciodată, însă pot să afirm că ea este extrem de vizibila în Balchik.

Deși din punct de vedere turistic, domeniul pare cumva dezorganizat, fără trasee clare, cu tendința de a te rătăci și a pierde din vedere niște obiective importante, dacă pleci încărcat cu răbdare și cu dorința de a descoperi un spațiu încărcat cu ceva istorie și ceva magie, este posibil ca Balchik-ul să devină un loc la care să te întorci cu drag oricând, chiar și numai în gând.

11897158_10153622153374701_2121031862_n

Publicat în Educational, Inspirație, Opinii | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Mă vezi?

5917642111_ec05ea081f_z

Am senzația că scrisul este o formă de rebeliune a spiritului uman. Forța cuvintelor parcă aplanează neputința faptelor. Ne revoltam contra politicii, contra actelor de injustiție, contra tot ce am vrea să schimbăm. Cuvintele sunt sabia noastră, sunt marșul împotriva nedreptății, sunt forma proprie de eliberare a frustrărilor.

Pentru mine scrisul este o formă de confirmare a gândurilor interioare. Dacă le ai și nu le-ai folosit este ca și cum ai avea în față un peisaj extraordinar și deși ai o cameră de fotografiat, nu imortalizezi momentul.

Vreau să vorbesc puțin despre putere. Aceast narcotic ce urmărește omul, dându-i impresia că el, cel cu putere, semnifică ceva. Toți ne dorim să însemnăm ceva, să fim văzuți, să contăm. Dar ce reprezintă de fapt puterea? Influență, putere de decizie, libertate, imortalitate? Sau dorința de a ne face auziți, de a spune „hei, sunt aici!uite-mă!mă vezi?” exact ca atunci când eram bebeluși și plângeam după atenție.

Din primele clipe ale vieții noastre vrem să ne facem auziți. Apoi cu timpul lucrurile se complică și nu te mai poți face auzit doar printr-un plânset sau un țipăt. Trebuie să spui ceva, să faci ceva. Nu poți fi doar tu așa de capul tău și să aștepți ca ceilalți să te observe. Ce mi se pare foarte interesant este că exact din prima zi a vieții noastre, instinctual, stim cum să atragem atenția asupra noastră. Poate că acela este primul semnal de alarmă. Și anume – că suntem importanți.

Din momentul în care ne naștem și până în ultima zi, tot ce realizăm este ca o reamintire a ceva ce știm că suntem. Vrem să ne dovedim la tot pasul că suntem importanți, poate pentru că am uitat că suntem oricum. Nu este oare lupta pentru putere un mod de a ne dovedi că suntem speciali?

Lupta pentru putere o dăm din primele clipe ale vieții noastre. „Sunt puternic, țip, mă auzi?” Apoi ne luăm la întrecere cu copiii din fața blocului, care ajunge primul, cine câștigă la „prinsa”. Ajungem la școală și chiar dacă nu am învățat lecția tot vrem să părem puternici, să ne afirmăm prin note. Ajungem la vârsta când deja se fac bisericuțe, ne căutăm oameni ca noi și încercăm să câștigăm prin discuții aprinse sau păreri contrarii. Încep relațiile și trebuie să ne dovedim puternici, căci nu ne place ideea de a putea fi luați de proști, așa că jucăm jocul puterii și acolo, până când cel slab va ceda și va pleca să fie puternic cu altcineva. Sau, cum ar vrea să creadă, să fie cel puțin egal. Stăm ore peste program să ne arătăm devotarea față de jobul care ar putea în sfârșit să ne valideze ca fiind persoane mature și puternice. Creștem treaptă cu treaptă și mai adăugăm un + la capitolul Power.

Dar ce se întâmplă când nu-ți dorești putere? Pentru că știi că ea nu trebuie căutată în exterior ci ai găsit-o în interior. Cum te adaptezi la lumea aceasta care cere continuu confirmări de statut social, care etichetează și încadrează în categorii? Și când nu vrei putere, ce vrei?
Tendința omului care a căutat mult în el însuși și apoi a privit afară, este ca la un moment dat să renunțe să mai alerge ca un hamster într-o rotită. Însă odată ce se oprește din rotiță, mușchii îi devin mai slabi și știe că nu poate supraviețui pe termen lung în afara centrifugei. Rotița aceea îl ținea conectat, îl ținea practic „în priză”. Indiferent câte exerciții face pe loc, cele câteva genoflexiuni în afara ei nu o să-i asigure supraviețuirea ego-ului și mâine.

Poate că în lumea aceasta, trebuie să ne luptăm să ne arătăm puterea în moduri diferite. Aici, puterea adevărată a ființei umane nu este văzută decât prin realizări de ordin material și social. Societatea dictează și trebuie să te supui ei. Degeaba știi că ești important, dacă nu ai puterea unui statut.

În timp ce scriam rândurile de mai sus am tras această concluzie: poate venim cu un bagaj de informații în lumea aceasta, pe care nu îl înțelegem, dar care ne dă un indiciu însemnat și anume că suntem mai importanți decât credem. Vrem afecțiune, vrem iubire, vrem putere, vrem să contăm, vrem să ne fie bine. Vrem sa fim observati. De ce?

Poate pentru că undeva acolo în subconștient, într-o galaxie a conștiintei departe, știm ce suntem, contăm. Ne cunoaștem cu adevărat puterea. Știm că suntem importanți și nu e nevoie să ne-o dovedim. Acolo.
Aici, poate fiecare din noi este puterea însăși, încercând să ne amintească ce suntem cu adevărat.

„E bine sa ai putere, dar e si mai bine sa n-ai nevoie de putere” (Mahatma Gandhi)

Photo: Mikael Kristenson

Publicat în Inspirație | Etichetat , , , , | 3 comentarii

Linia de plutire

photo-1421986527537-888d998adb74

Tot ce ar spune cartile de psihologie sau marii lideri motivationali, nu ne suntem suficienti. Chiar in momentul in care crezi, esti sigur chiar ca-ti esti suficient, ca nimic nu te mai poate dezechilibra, exact in acel moment apare surpriza. Niciodata nu poti fi sigur in totalitate de ceva.

Fara asteptari, fara analize, fara sigurante. Fara simt ca asa a fost sa fie, fara certitudini. Traieste doar, lasa ceea ce este sigur intr-un punct acolo spre care tinzi. Viata iti va arata tocmai invers cand esti sigur de ceva, te va aduce inapoi pe linia de plutire, iar linia asta de plutire este precum apa dintr-un izvor. Mereu schimbatoare.

Cause maybe we are just travelers in search for signification.

Publicat în Inspirație | Lasă un comentariu

Slow motion

heads in the clouds by alicia savage

Mă pregătesc către un ținut nou
Și deși merg cu ochii închiși,
Am încredere.

Ce e credința?
Niște cuvinte aruncate, bazate pe un viitor previzibil?
Sau săritura în necunoscut, în care simți că la final totul va fi bine?

Între ieri și mâine nu e decât acest moment
Și în acest moment nu vreau să mă uit nici înapoi
Nici în față.

M-am privit în oglindă
Și-am văzut proiecția chipului trecut.
Căci fiecare clipit din gene e ca acul unui ceas. Doar că fără zgomot.

Știu totuși ce era, e si va fi  prezent.
Acum. A fost și ieri, va fi si maine?!
Și nu e nevoie de oglindă pentru asta.

Ba chiar mai bine închide ochii
Lasă-ți amintirile să vină.
Vezi ce văd și eu?

E ceva ce nu dispare niciodată. Ai senzația că mereu a fost acolo și va fi.
Atât de familiar și totuși atât de contradictoriu
Nu are cum să dispară.

Trăiesc continuu,
Dar dacă aș știi asta poate că aș obosi și aș înceta să mai caut.

Photo: Alicia Savage

Publicat în Inspirație, Se scrie prin mine, Versuri | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Autentic sau cum vor ei?

kSvoHqm

Unde-s doi puterea crește. Iar unde sunt și mai mulți, aproape că devin imbatabili.

Ce reprezintă puterea individului ca entitate unică într-o colectivitate? Este el oare capabil să-și impună propria viziune, să-și creeze propria realitate prin puterea creatoare pe care o posedă? Valorile sale sunt luate în considerare sau le mai poate păstra în condițiile în care grupul nu aderă la ideile sale?

Să luăm de exemplu un politician tânăr. Studii nenumărate, inteligență sclipitoare, dorință de a elimina corupția, de a fi diferit. Ajunge în mediul corupt al politicii, unde la cea mai mică mișcare deranjantă este „eliminat”. Își poate el susține valorile acolo? Poate el schimba o structura bine inchegata, doar prin entuziasm, dorinta si ideile pe care le are? Și pâna la urmă, ce drum ar putea să aleagă? Devii ca ei, pleci sau faci o reforma (daca te tine)?

Mulți nu sunt capabili să plece după ce au investit ani buni, au avut vise, și-au dorit întotdeauna să ajungă acolo. Și devin ușor ușor o rotită din mecanismul corupt al grupului din care fac parte. Exemplul cu politicianul este doar unul aleatoriu, însă sunt convinsă că se pot da exemple în domenii diverse.

Totuși, nu este vorba doar de corupție. Este de fapt aderarea la un grup care nu-ți împărtășește valorile, însă la care ai ajuns fie dintr-o percepție iluzorie că ai putea schimba ceva, fie din necesitate sau a fost pur și simplu visul de a ajunge acolo. Cei care aleg să rămână, pentru că „nu mai au cum să dea înapoi”, sau că ăsta e drumul pe care au apucat-o, călcându-și peste valori și principiile care de fapt i-au mânat într-acolo, vor deveni în timp unul de-al lor. Mi-e foarte greu să cred că un om poate schimba valorile înrădăcinate ale unei colectivități, iar când această excepție se întâmplă, acest om merită toate elogiile posibile.

Acum ceva timp, cineva îmi împrumuta 1984, cartea publicată de George Orwell în anul 1949, ce prezintă viziunea unei societăți distopice, aflată sub conducerea unui guvern totalitarist, reprezentat emblematic de figura Fratelui cel Mare (Big Brother). Recunosc că a fost una din cărțile care m-a revoltat enorm, am avut momente în care trebuia să închid cartea să trag mult aer în piept și să mă calmez. Posibilitatea existenței unei astfel de societăți colectiviste, în care puterea individului era redusă la zero, mă înfiora și mă indigna teribil. Imaginea Fratelui cel Mare, care vedea tot, simțea tot, era omniprezent era opusul ideii de libertate care există în orice ființă umană. Și totuși, altceva m-a revoltat teribil în carte. Poliția Gândirii, care te putea omori dacă avea cel mai mic dubiu că nu-l iubești pe Fratele cel Mare sau că nu aderi trup și suflet la politicile vremii. Un simplu gest greșit te putea șterge de pe hartă, fără a lăsa vreo urmă că ai trăit vreodată. Viața ta era ștearsă din toate documentele, iar peste ani nimeni nu știa că ai fi putut exista. Personajul principal, Winston Smith a reprezentat pentru mine o capodoperă a sinelui, a frustrărilor interioare, a libertății reprimate. Practic, 1984 este despre lupta conștiintei cu mediul controlat până la exagerare, este despre frustrarea de a nu-ți exprima individualitatea și a avea libertate de exprimare. Spălarea pe creier, încercarea de a dezumaniza oamenii prin controlul excesiv al gândirii, înlăturarea judecății oamenilor este ceva care pe o scară mai îngustă se întâlnește și în viața de zi cu zi. George Orwell are capacitatea de a exagera toate aceste aspecte, fără a face din opera sa un SF. Foarte interesant este că 1984 a fost interzisă în Uniunea Sovietică în anii ’50 tocmai pentru că Stalin o considera o satiră a regimului său. 

Deși cartea te trimite cu gândul la un regim comunist, pe mine m-a dus cu gândul la viața de zi cu zi. Nu am trăit în comunism, ca să pot face analogii. Însă recunosc că unele aspecte le-am vizualizat în societatea noastră de azi, unde a-ți spune punctul de vedere de multe ori nu face bine imaginii tale. Mă refer la imaginea ta în cadrul unui job cu reguli stricte, unde ori accepți mediul și procedurile ori ești marginalizat.

Recent am văzut un documentar foarte interesant, numit State of Mind: The Psychology of Control (2013), ce aduce în discuție aceeași temă : controlul maselor, limitarea libertății individului prin tehnici studiate de controlul minți, robotizarea umană. Sunt foarte multe lucruri interesante de aflat de aici și recomand să fie văzut, pentru că nu este un documentar ca multe altele ce au la bază doar teoria conspirației. Te face să îți pui întrebări și poate asta este cel mai important pentru fiecare din noi. Să avem o doză de scepticism referitor la tot ceea ce am aglomerat în subconștient.

Cred că atunci când ajungi să-ți pui niște întrebări, realitatea se poate dezvălui altfel decât ai văzut-o până atunci. În momentul în care accepți realitatea bazată pe propiul tău mod de gândire, când înțelegi că tu poți mai mult ca individ, decât ți se spune la școală sau locul de muncă, că nu e nevoie de competiție continuă, că poți să speli vasele și fără detergentul X de vase, că ești un om foarte ok și dacă nu te-ai integrat într-un grup, că oamenii crează probleme pentru a veni tot ei salvatori cu o soluție, ai ajuns în final să te detașezi și să vezi totul dintr-o altă perspectivă. Poate una mai bună, în care devii împăcat cu tine și îți poți iubi cu adevărat autenticitatea.

Poate ar fi bine să limităm parerile celorlalti referitoare la cum ar trebui să fim, să gândim, să acționăm. Nimeni nu îți poate spune că nu ești perfect, nimeni nu te poate limita. Tu ești autentic. Chiar dacă nu placi lui X sau Y. Singura voce pe care trebuie să o asculți este cea a conștiinței tale. Las-o să se facă auzită în tine.

Publicat în Conștientizez, Cărți, Educational, filme si teatru, Mă întreb | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Dali vine la Bușteni din 22 Iulie

retocada-1024x813-700x555

Îmi place nebunia în artă, iar Dali este unul din pictorii care transmite niște concepte profunde în imagini de o complexitate uimitoare. Se știe că între nebunie și geniu este o linie subțire, iar Dali este după mine, un geniu ce și-a transpus nebunia creativă pe pânză. Dali reușește în operele sale să îmbine profunzime, umor, erotism, curaj cu propriul caracter opulent, dar firesc în același timp.

Anul acesta, între 22 Iulie – 04 Octombrie, la Castelul Cantacuzino din Bușteni, vor fi expuse peste 2oo de opere ale lui Salvador Dali, unul dintre cei mai mari pictori suprarealiști. Prețul unui bilet pentru expoziție este de 20 de lei, iar pentru vizitarea castelului și expoziție, biletul costă 35 de lei. Eu am vizitat castelul și pot spune că merită oricând văzut, chiar și în afara expoziției.

Pentru anii următori, Castelul Cantacuzino își propune să realizeze o serie de alte expoziții spectaculoase ale marilor artiști precum Picasso, Henri Matisse, Renoir sau Marc Chagall.

Dali nu a fost doar un pictor cu un succes fenomenal ci și o personalitate foarte controversată. Încă de mic se considera o persoană foarte specială și prețioasă, ca mai târziu să ajungă să vorbească despre sine la persoana a treia, intitulându-se „divinul Dali”. Megalomania sa a atins cote absolute, umblând chiar cu un clopoțel pe străzile din New York, pentru a atrage atenția asupra sa.

În final, trebuie neapărat să vedeți acest filmuleț foarte amuzant, în care Dali este invitat la o emisiune televizată pe formatul „recunoaște artistul”, în care 4 persoane legate la ochi îi pun întrebări și acesta trebuie să răspundă doar cu da sau nu. Evident, majoritatea răspunsurilor sale sunt…..amuzament pentru public!

Surse:

http://www.cantacuzinocastle.com/#!expozitia-salvador-dali/co5z

http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/05/11/documentar-salvador-dali-cel-mai-excentric-reprezentant-al-miscarii-suprarealiste-15-26-59

http://blog.artsnapper.com/salvador-dali-the-man-behind-the-moustache/

Publicat în Educational, Evenimente | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu