Tabloul

girl-watching-painting

Am cea mai bună vedere către grădina din fața casei. Timpul s-a scurs peste geamuri și abia dacă mai zărești umbrele păsărilor poposind pe pervarz, din cauza prafului lipicios și a ploilor lâncede. Când se făcea remarcat, soarele avea prostul obicei de a rămâne pironit în fața geamului ore întregi. Schița un zâmbet larg și rămânea așa, cu gura căscata până la urechi și cu cel puțin 30 de dinți sus și alți 30 asemănători jos. Simțeam că mă orbește. Când se plictisea de privit, urca încet și de atunci știam că pot gândi în liniște.

Asta făceam toată ziua. Gândeam, priveam. Dar mai ales, eram. Cum adică eram? Sunt. Ce prostii mai spun uneori, timpul curge așa încet că nici nu-mi dau seama de sunt aici de o veșnicie sau nu mai sunt deloc. Dar sunt, căci altfel nu aș putea să vă povestesc despre mine.

Timpul duce corăbiile în larg, face trenurile să sosească în gară, face soarele să apară și să dispară, fulgii de zăpada și frigul să se așterne ca o pătură groasă, păsările să ciripească, copiii să crească, iubirile să vina și să treacă. Dar timpul pentru mine nu face decât să stea.

Când devii un spectator al vieții fără a te mai lua prea tare în serios, viața capătă un alt sens.

Sunt un tablou agățat pe perete. M-am născut din culori și am prins viață prin imaginația creatorului meu. Prima dată când m-am privit în oglindă a fost în ochii unei fetițe de vreo 6 ani. Nu am cutezat să mă privesc prin ochii creatorului, pentru a nu fi subiectiv. Voiam claritatea ochiului naiv, neatins de deprinderi narcisiste, aprecieri și critici artistice. M-am aflat deplin, poate prea colorat pentru firea-mi, întreg, complet și complex. În ochii ei eram miraj și pericol, intimidare și fascinare. Nu eram tehnică și nici proiecție. Mă simțeam viu, deși mi-era greu să mă definesc.

Am început să fac un obicei din a mă privi în ochii celor care se opreau să mă vadă. începusem să văd chiar și tendințe : în ochii albaștri îmi găseam liniștea, în cei verzi mă surprindeau propriile-mi nuanțe și umbre, în cei căprui îmi vedeam profunzimea, iar cei negri îmi defineau contrastul și unele nesiguranțe. Asta se întâmpla la început, când fascinația de a mă privi îmi părea că se datorează ochiului pe care eram proiectat. Cred eu că așa se întâmplă când ești tînăr. Nu poți aprecia deplinătatea ființei tale decât prin intermediul celorlalți.

Multă vreme am crezut că mă aflam într-un muzeu. Ulterior, tot văzând fețe comune, asistând la scene de dragoste și certuri am realizat că eram într-o casă. Fusesem bine primit încă din prima clipă și se părea că îmi găsisem locul. Mă îngrijeau, mă ștergeau de praf, mă aranjau pe perete când o luam spre căi greșite.

Dar acum e totul diferit. Sunt un tablou adus de spate. Adică îmbătrânit. Nu ca și aspect, nici vorbă. Căci mă țin încă foarte bine și aș mai atrage multe priviri. Am îmbătrânit de singurătate. Nimic nu scoate mai mult seva vieții din tine ca singurătatea. Bucuria întâlnirii privirilor, zâmbetele, curiozitatea și simplul gând al înfrumusețării acestui loc, mă făceau să radiez. De ceva vreme încoace însă, în casă nu mai e nimeni. Și-au luat lucrurile și s-au mutat, iar pe mine m-au “uitat” aici.

Nu știu cât timp a trecut. Nu știu dacă au ales să se mute în Baleare sau pe vârful unui munte. Mi-e teamă că se va așterne praful și nu am să mai văd soarele acesta enervant de optimist, că am să-mi uit înfățișarea și că nu voi mai fi de folos. Zicea cineva că noi, obiectele și nu numai, nu suntem simple lucruri, ci suntem înfățișarea iubirii, pentru că suntem aduse pe lume din iubire. În cazul meu a fost iubirea pentru frumos. Alții sunt aduși pe lume din iubirea pentru bani sau poate recunoaștere. Ce ciudat, nu-i așa? Asta ar însemna că tot, dar absolut tot e iubire. Și mă întreb, dacă noi tablourile nu putem vedea iubirea în ochii celor care ne privesc, atunci ce așteptări să avem de exemplu, de la un șervețel?

P.S.: A trecut un an de când am scris rândurile de mai sus. Trebuia să revin să vă spun că nu mai sunt singur. Am parte de noi ochi în care mă reflectez și am realizat un lucru foarte important. Poate uneori suntem cuprinși de tristețe și de frici. Poate că ne e teamă de singurătate și că nimeni nu ne va mai șterge de praf sau nu ne va mai privi admirativ. Însă după o vreme vom realiza că toate acestea sunt doar un potențiator al frumoaselor sentimente de care ne vom bucura când ușa se va deschide din nou.

 

Photo: pinterest.com

Reclame

Un gând despre „Tabloul

Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: